La începutul secolului al XX-lea, în ajunul marilor schimbări care aveau să pună capăt Imperiului Otoman, oaza Madain Saleh, situată în nord-vestul Arabiei Saudite, a fost afectată de două mici revoluții: construirea căii ferate Hejaz, destinată să lege orașele Damasc și Medina, și începerea cercetărilor arheologice.
Până atunci, această câmpie dominată de reliefuri accidentate de gresie rămăsese într-o stare de izolare aproape totală, întreruptă doar de trecerea ocazională a pelerinilor în drum spre Mecca. Străinii nu erau bineveniți și doar un număr mic de occidentali îndrăznise să se aventureze în regiune.
Poetul și călătorul englez Charles Montagu Doughty a ajuns acolo în 1876, alăturându-se unui grup de pelerini deghizați, mulți dintre ei cunoscând Madain Saleh pentru că nu era departe de locul cunoscut sub numele de “fântâna lui Moise”, unde caravanele obișnuiau să se oprească. Orașul semăna cu Petra, capitala legendară a nabateenilor, construită în Iordania de astăzi între secolele IV și I î.Hr.
Inscripțiile pe care Doughty le-a notat, descifrate în 1884 de istoricul și savantul francez Joseph-Ernest Renan, au atestat că acesta era de fapt vechiul centru nabateean Hegra, un loc unde opreau caravanele, de-a lungul așa-numitei “rute a tămâiei”, care lega Omanul și Yemenul de astăzi de Marea Mediterană. Atunci a apărut în rândul orientalilor dorința de a întreprinde o explorare sistematică a Arabiei Saudite.
Un oraș din piatră
În 1907, cei doi părinți dominicani Antonin Jaussen și Raphaël Savignac, profesori la Școala Biblică și Arheologică Franceză din Ierusalim, au fost primii europeni care au cercetat amănunțit situl. Plecând din Orașul Sfânt în luna martie, ei au traversat râul Iordan în apropiere de Ierihon și au ajuns la Madaba, în Iordania, de unde vor continua cu trenul până la Tabuk, în Arabia Saudită, profitând de linia de cale ferată nou construită.
În cele din urmă, au parcurs ultimii 250 de kilometri până la Madain Saleh pe cămilă. Timp de câteva săptămâni au examinat cu atenție zona, studiind grupurile impunătoare de gresie care se ridicau izolate în deșert, căutând urme ale orașului care a înflorit cu 2.000 de ani mai devreme.
În timpul acestei prime expediții și a următoarelor două, în 1909 și 1910, Jaussen și Savignac nu au găsit rămășițe de locuințe, dar au reușit să adune foarte multe informații despre arhitectura funerară nabateeană.
La fel ca la Petra, negustorii antici din Hegra au sculptat sute de morminte în piatră, care prezentau o sinteză de elemente greco-romane, nabateene și babiloniene. Deosebit de bine conservate sunt cele sculptate în aflorimentul stâncos Qasr al-Bint, situat în partea de est a sitului.
Cu toate acestea, spre deosebire de Petra, pereții mormintelor de la Hegra sunt împodobiți cu numeroase epigrafe aramaice târzii, care ne oferă informații valoroase despre cei care au comandat construcția lor; în multe cazuri, acestea erau femei bogate.
Jaussen și Savignac au descoperit, de asemenea, locul sfânt al orașului, un pinten de stâncă izolat care se ridică în zona de nord-est a sitului, numit Jabal Ithlib. Accesul la acesta se face printr-un pasaj natural îngust (siq), la intrarea căruia se află o mică încăpere, numită diwan, probabil destinată banchetelor rituale. Nișe votive și inscripții sacre se întind de-a lungul pereților siq-ului, care duce la un spațiu deschis circular în care aveau loc ritualuri sacre în onoarea lui Dushara, Domnul Muntelui.
Declinul orașului va începe în anul 106 d.Hr., când regatul nabatean a fost anexat de romani, care au mutat axa comerțului spre porturile de la Marea Roșie, iar în secolul al VI-lea d.Hr. centrul a fost complet abandonat.
Există chiar o legendă, relatată în Coran, despre căderea vechiului centru nabateean Hegra, care era în ruine pe vremea lui Mahomed: profetul Saleh, trimis de Allah pentru a-i converti pe locuitorii din zonă, le-a dat o cămilă cu puii ei, care urma să împartă laptele mamei sale cu bărbații. Dar tamudenii, neținând cont de avertismentele profetului, au ucis cele două animale sacre și au provocat astfel răzbunarea lui Allah, care i-a exterminat fără milă. Se spune că această tradiție și-a lăsat amprenta asupra toponimiei locale: punctul de intrare nordic în câmpia Madain Saleh se numește Mabrak an-Naqa, adică “locul unde a îngenuncheat cămila”, în timp ce numele de astăzi al Hegra nu înseamnă altceva decât “orașul profetului Saleh”.
Sursele antice oferă puține informații despre Hegra preislamică și doar arheologia a contribuit la a face puțină lumină. Studiile orientaliștilor francezi Jaussen și Savignac au rămas multă vreme singura sursă de informații despre Hegra; abia în anii 2000, după câteva lucrări sporadice, o expediție franco-saudită a inițiat în sfârșit noi cercetări. Cele mai recente săpături au arătat că, deși nabateenii au condus orașul spre prosperitate, ei nu au fost fondatorii acestuia.
Leave a Comment