Fenomenul haremului a apărut pentru prima dată, în mod oficial, în Orientul Mijlociu în timpul dinastiei Abbaside, în rândul califilor arabi care au domnit între 750 și 1258. Însă, nu otomanii au inventat haremul. Practica de a izola soțiile și rudele de sex feminin departe de ochii străinilor a fost o caracteristică a multor culturi, până la vechii asirieni.
Femeia era privită în mare măsură drept proprietatea soțului său și nu trebuia văzută în public.
Harem înseamnă în arabă “loc interzis, sacru”, cuvânt folosit pentru a descrie jumătatea feminină a casei, unde niciun bărbat, cu excepția stăpânului haremului și a eunucilor (care supravegheau femeile), nu avea dreptul să intre. Mai târziu, alți conducători orientali și bărbați bogați care își permiteau acest lucru au început să-și creeze haremuri.
wikimedia.org / CC BY 4.0
Unul dintre cele mai numeroase haremuri a existat în Imperiul Otoman timp de cinci secole. Fiecare dintre sultani creștea numărul concubinele în funcție de propriul gust. Astfel că, un harem putea fi format chiar și din 1000 de femei.
Gustave Clarence Rodolphe Boulanger (1824-1888)
De altfel, haremul reflecta statutul bărbatului. Cu cât un bărbat era mai bogat, cu atât era mai capabil să mențină un harem format din multe femei.
Giulio Rosati / Domini públic
Dar să nu uităm că vremurile în care existau haremuri erau brutale, iar viața femeilor era și grea. Așadar, în realitate, haremurile sultanului nu erau așa cum sunt prezentate astăzi în filme.
Haremul sultanului otoman nu era un simplu palat al plăcerii. În schimb, a fost o parte vitală a curții imperiale – foarte necesară pentru menținerea tronului. De fapt, întregul concept de harem era profund legat de valorile culturale și credințele religioase ale sultanului și ale casei sale.
wikipedia.org / Public Domain
Întotdeauna mama sultanului era cea care alegea soțiile și concubinele. Era foarte ușor să faci parte dintr-un harem – trebuia doar să fii o tânără virgină frumoasă, dar și cultă. Dar chiar și în harem, nu toate reușeau să stabilească o relație cu “soțul” lor și să-i facă un moștenitor.
Această competiție acerbă între soții permitea doar celor mai inteligente, mai calculatoare, mai îndemânatice și mai viclene femei să ajungă în vârf. Cele care nu aveau astfel de talente erau condamnate să se ocupe de îndatoriri casnice.
Legile în harem
wikipedia.org / Public Domain
Fără îndoială, sultanul era cel mai important din harem, apoi mama lui, numită „Valide”. După mama sultanului, prima soție, numită „kadyn-efendi”, avea puterea.
De departe, cel mai mare grup din haremul sultanului era format din sclave – cele care se ocupau de treburile din palat. Sclavia era extrem de comună în Imperiul Otoman, iar sclavii erau în mare parte luați din societățile non-islamice de la marginea Imperiului, cum ar fi zin zona Balcanilor, din Caucaz și Africa.
Astfel, în timp ce sultanul avea soții cu care se căsătorea în scopul de a forma alianțe și de a-și continua dinastia, el avea și un număr semnificativ de sclave.
Pera Museum
Femeile sclave din harem erau cunoscute sub denumirea de „jariyah” și, de obicei, erau aduse în harem la o vârstă fragedă.
Odată ce o fată jariyah intra în harem, primea automat un nou nume. Primii săi ani petrecuți în harem erau destinați educației. De fapt, educația oferită fetelor din harem era mult mai bună decât cea pe care o primeau majoritatea femeilor din Imperiul Otoman.
Dar mai presus de toate, fetelele trebuiau să învețe bunele maniere și tradițiile curtenești.
Sandor Alexander Svoboda (1826-1896)
Cele mai frumoase și manierate fete erau adesea aduse să-l întâlnească pe sultan. Este o concepție greșită că fiecare fată din harem întreținea relații intime cu sultanul. Adevărul este că majoritatea fetelor nici măcar nu vorbeau cu acesta. Însă, sultanul alegea ocazional femei din harem pentru a îi ține companie.
Atitudinea sultanului față de soțiile sale era relativ decentă, erau bine îngrijite și li se făceau regulat cadouri. Cu toate acestea, dacă o femeie din harem era obraznică sau încălca în mod regulat ordinele și legile stabilite – pedeapsa pentru ea era severă: bătaie cu biciul.
wikipedia.org / Public Domain
Concubinele puteau părăsi haremul după 9 ani, dacă, bineînțeles, primeau acordul sultanului. În cazul unui răspuns afirmativ din partea sultanului, femeia primea de la acesta un document care atesta că este o persoană liberă. Mama sultanului îi oferea femeii o zestre și o ajuta să își găsească un soț.
Oficial, nu mai există hareme. Cu toate acestea, în multe familii, poligamia se practică și astăzi. Tinerele, împotriva voinței lor, sunt vândute ca soții bărbaților bogați. Acest lucru este făcut în principal de părinții săraci care nu au suficienți bani pentru a hrăni un număr mare de copii.
wikipedia.org / Public Domain
În Emiratele Arabe Unite și într-o serie de alte țări musulmane, poligamia este legală, dar, în același timp, soților nu le este permis să aibă mai mult de patru soții.
Leave a Comment