Despre câini se spune că sunt cei mai buni prieteni ai omului. Loialitatea câinelui față de ființa umană care îl îngrijește este bine cunoscută de secole în multe culturi și există multe povești despre câini care și-au ajutat stăpânii în situații foarte dificile sau care le-au rămas loiali toată viața.

În iarna anului 1925, o epidemie de difterie din orașul Nome, din Alaska, a amenințat viețile celor peste 10.000 de locuitori din zonă. Copiii erau cei mai expuși riscului.

Singura speranță a oamenilor era o antitoxină, însă locul de unde putea fi luat serul se afla la o distanță de 1084 de km de Nome.

În condițiile în care se apropia o furtună de zăpadă, călătoria cu avionul era exclusă. Oficialii au stabilit că singura modalitate de a livra serul la timp era prin intermediul săniilor trase de câinii Husky.

Povestea nu este o ficțiune. În Cursa serului din 1925, așa cum este cunoscută, s-a înscris Leonhard Seppala cu cei 20 de câini ai săi care și-au riscat viața prin viscolul și ținuturile pustii și înghețate din Alaska pentru a salva oamenii din Nome și împrejurimi.

simpleinsomnia / CC BY 2.0

Leonhard Seppala, deja o legendă a curselor cu câini, a pornit să recupereze serul salvator. Cel care i-a fost ajutor de nădejde a fost Togo, un husky botezat după numele unui amiral japonez, care se afla în poziția sa tipică de lider al grupului de câini.

Însă, după acea cursă contra cronometru, cel care a ajuns să fie cunoscut de-a lungul timpului și cel care a primit toate laudele a fost câinele Balto, nu bătrânul Togo. Hai să aflăm de ce!

Teroare în Nome

ra64 from nome, usa / CC BY-SA 2.0

Pe coasta vestică din Alaska, pe malul Mării Bering, într-un teritoriu rece și inospitalier, orașul Nome a fost fondat de norvegianul-american Lindeberg și suedezii Lindblom și Brytenson, datorită zăcămintelor de aur din zonă.

Fondat în 1901, Nome este aproape de Siberia, iar această poziție îndepărtată avea să prezinte un scenariu de coșmar atunci când, în 1925, o boală a început să pună în pericol viețile copiilor din oraș. Era prea târziu când oficialii au descoperit că micuții nu aveau amigdalită, ci sufereau de difterie.

Fiind o infecție bacteriană contagioasă care atacă sistemul respirator superior și provoacă umflarea țesuturilor din gât, difteria poate fi mortală. Exista și un remediu: o antitoxină. Însă, în cazul poveștii din anul 1925 – lucrurile au fost tragice: singurul stoc de antitoxină al micului spital din Nome expirase.

Până în data de 24 ianuarie, se știa că patru copii au murit – și se presupune că mai erau și alții în comunitățile indigene din Alaska. Într-o telegramă trimisă la Anchorage, medicul din Nome, Curtis Welch, a implementat o carantină și a lansat un apel pentru trimiterea unui milion de unități – afirmând că “o epidemie de difterie este aproape inevitabilă”.

Pe fondul unora dintre cele mai grele condiții de iarnă din ultimele decenii și al temperaturilor scăzute, a devenit clar pentru autoritățile orașului că transportul stocului de antitoxină prin mijloace convenționale va fi prea lent sau imposibil, înainte ca boala să facă ravagii în oraș.

Portul era înghețat, iar avioanele nu puteau zbura în siguranță din cauza vremii. Neavând nicio altă modalitate de a acoperi distanța de 1084 de km dintre capătul de linie ferată de la Nenana și Nome – o rută pe care, de obicei, curierii poștali o parcurgeau într-o lună – au apelat la crecătorii de câini. Cel care s-a evidențiat a fost Leonhard Seppala.

wikipedia.org

Povestea de viață a lui Seppala a fost și ea uimitoare. Imigrant norvegian, Seppala a călătorit inițial în Alaska pentru a căuta aur, fiind angajat al unei mine de aur. Dezamăgit de muncă, a devenit superintendentul acesteia – transportând marfă și lucrători între tabere, cu sănii trase de câini dresați.

 Leo Mengoli

Datorită unei legături cu proprietarul minei, Seppala a fost însărcinat să antreneze și să pregătească o echipă de câini de sanie pentru o încercare de a ajunge la Polul Nord din Alaska, de către exploratorul norvegian Roald Amundsen. Cum umbra Primului Război Mondial se profila, expediția a fost dată uitării – iar câinii destinați expediției au rămas în grija lui Seppala.

Având în vedere că avea o echipă de câini bine antrenați, Seppala a început să participe la cursele de sănii din Alaska. Începând din 1915, Seppala a câștigat trei ediții consecutive ale “All Alaska Sweepstakes”, o cursă de 650 de km de la Nome la Candle, urmând traseul liniei de telegraf.

Togo

cbc.ca

Botezat după Heihachiro Togo, un amiral japonez neînfricat, Togo s-a născut în 1913 și, la început, nu s-a dovedit a fi un câine de sanie prea promițător.

Cu o blăniță pestriță care îl făcea să pară că este murdar tot timpul, Togo a fost îngrijit de soția lui Seppala, Constance, când era doar un pui, deoarece micul animal a fost bolnav.

Togo ieșea frecvent din cușca sa pentru a fugi după sania lui Seppala, atunci când acesta se antrena. Considerat o pacoste, pe când avea 7 luni, cățelul a fost dat unei prietene de familie, însă Togo a evadat din nou și s-a întors acasă.

În acel moment, Seppala a observat că Togo are abilitatea de a găsi cea mai scurtă distanță dintre două puncte. Nu era un câine voinic, ci din contră, era micuț de statură, însă ieșea în evidență datorită inteligenței sale.

Sătul ca Togo să tot scape din cușca sa, Seppala l-a lăsat în cele din urmă să alerge cu echipa sa de câini – mai întâi în spatele saniei, apoi a ajuns în fața, unde câinele și-a atins scopul.

În cartea lui Gay și Laney Salisbury, “The Cruellest Miles“, Seppala este citat, spunând că în Togo “a găsit un lider înnăscut… ceva ce am încercat ani de zile să cresc”. Cei doi aveau să devină nedespărțiți – și în anii următori, în diverse expediții, și aveau să își salveze reciproc viața.

Cursa serului din 1925

wikipedia.org / CC0

În momentul în care a izbucnit epidemia de difterie, Seppala era deja faimos în Alaska, cunoscut ca “regele traseului” – cu micuțul Togo, câinele său inteligent.

În seara zilei de 24 ianuarie 1925, Seppala a fost chemat de autoritățile din Nome pentru a conduce expediția cunoscută sub numele de “Cursa serului” sau „Marea cursă a milei”.

Având în vedere că drumul dus-întors de 2168 de km de la Nome la Nenana nu putea fi parcurs de o singură echipă de câini, fiolele de antitoxină difterică, singurele 300.000 de unități din Alaska, urmau să fie transportate în două etape. O echipă transporta fiolele până la Nulato (la jumătatea drumului dintre Nome la Nenana), iar de acolo – o altă echipă le aducea în Nome.

În data de 29 ianuarie, Seppala și cei mai buni 20 de câini siberieni ai săi au pornit din Nome cu bătrânul Togo la cârmă (câinele avea 12 ani), pentru a întâlni echipa dinspre vest și a intra in posesia serului. 

Cu temperaturile de peste -35 de grade Celsius – care păreau mult mai scăzute din cauza vântului, Seppala și câinii lui au parcurs peste 300 de km în doar trei zile. În tot acest timp, situația s-a înrăutățit în Nome. Oficialii au decis să adauge mai multe echipe în cursa pentru ser, fără ca Seppala să știe.

Movie NEWS

După ce a trecut peste Norton Sound (un golfuleț al Mării Bering) pentru a economisi timp și distanță, Seppala s-a întâlnit în mod miraculos cu echipa lui Henry Ivanoff, care ducea serul spre vest.

După ce au luat fiolele, Seppala și Togo aveau datoria să ducă serul în Nome.

Seppala se baza deseori pe instinctele lui Togo atunci când nu putea vedea drumul din față din cauza viscolului. Deoarece atât el, cât și câinii săi erau epuizați, Seppala a fost nevoit să se oprească la Golovin – mai avea de parcurs 125 de km până la Nome.

De acolo, Charlie Olsen și câinii săi au transportat antitoxina până la aproximativ 80 km de Nome, unde Gunner Kaasen aștepta cu o echipă de 13 câini – condusă de câinele Balto.

wikipedia.org

Așa au ajuns cunoscuți Balto și Gunner Kaasen. Cei doi au primit laudele, deși nu ei au fost eroii din cursa serului. Balto a fost câinele care a condus ultima etapă până la Nome, parcurgând aproximativ 45 de km. Un număr care nu poate fi comparat cu numărul de km parcurși de Seppala, Togo și ceilalți câini din echipă.

Tranzitul antitoxinei pe o distanță de 1084 de km a durat cinci zile și jumătate – un record mondial. În Nome, au murit doar șapte persoane – deși numărul nativilor din Alaska, din afara orașului, nu a fost înregistrat și, probabil, a fost mult mai mare. Cu toate acestea, era clar că un număr mult mai mare de victime fusese evitat în mod miraculos. Povestea a devenit o senzație – la fel ca și eroii săi.

Imaginile cu Balto și Gunner Kaasen au fost publicate pe primele pagini ale ziarelor, iar numele lor au intrat în istorie – eclipsându-i oarecum pe Togo și Seppela și pe ceilalți oameni și câini implicați în cursă.

În urma cursei serului, pe lângă statuia din Central Park, printre multe altele, Balto a primit cheia (în formă de os) a orașului Los Angeles, a jucat într-un film și a făcut un turneu prin statele din SUA.

Photograph by Mike Peel (www.mikepeel.net). / CC BY-SA 4.0

În octombrie 1926, Seppala, Togo și o echipă de câini au pornit într-un turneu prin SUA; Seppala și Togo chiar au apărut într-o campanie de țigări Lucky Strike.

Togo, câinele neînfricat, a murit în anul 1929. De-a lungul anilor, din ce în ce mai mulți au început să recunoască faptul că Togo a fost adevăratul câine erou al cursei din anul 1925. În anul 2011, revista Time Magazine l-a declarat pe Togo cel mai eroic animal al tuturor timpurilor.

Întreaga poveste a lui Togo și a cursei pentru ser din iarna anului 1925 este redată în filmul “Togo”, regizor Ericson Core.