Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, scriitorul irlandez Bram Stoker a scris un roman de groază legat de legendele central-europene despre vampiri și strigoi, care au inspirat deja alți contemporani ai săi, precum John Polidori, medicul și tovarășul de călătorie al lui Lord Byron.
În timp ce analiza aceste povești, Stoker a aflat de existența unui conducător român pe nume Vlad “Drăculea”, care a trăit în secolul al XV-lea și a devenit faimos, printre altele, pentru cruzimea sa.
Numele de Dracula se datorează, de fapt, unei neînțelegeri. Tatăl său, Vlad al II-lea al Valahiei, intrase în 1428 în Ordinul Dragonului (drac, în maghiară), fondat de împăratul Sigismund de Luxemburg. Din acest motiv, el a fost cunoscut de atunci ca Vlad Dracul, în timp ce fiul său a fost numit Vlad Drăculea (sau Vlad Draculea de străini), sau “fiul lui Dracul”.
Porecla a confirmat legenda despre cruzimea și sufletul însetat de sânge al lui Vlad, deja relatată în cronicile vremii. Se estimează că în cele trei perioade în care a domnit, a executat 100.000 de oameni, în cele mai multe cazuri prin tragere în țeapă. De aceea, din secolul al XVI-lea a început să fie cunoscut sub numele de Vlad Țepeș.
Istoria Balcanilor
Pentru a-i înțelege faima, trebuie să cunoaștem contextul Balcanilor la mijlocul secolului al XV-lea. La acea vreme, Imperiul Otoman se afla în plină fază de expansiune în sud-estul Europei: Grecia a fost supusă în jurul anului 1360, Serbia din 1389 și Bulgaria în 1396. Oponenților otomani li se opuneau Regatul Ungariei și principatele în care era împărțită România de astăzi: Muntenia și Moldova, precum și Transilvania, un teritoriu autonom care aparținea Ungariei.
Războaiele de frontieră au devenit constante: războaie de o violență extraordinară, în care execuțiile în masă și represaliile erau la ordinea zilei. Vlad al Valahiei a fost un copil al acestui mediu, iar viața sa a fost o luptă constantă pentru supraviețuire și putere.
Domnia lui Vlad Țepeș
Potrivit scrierilor istorice, principele Vlad al Valahiei s-a născut la Sighișoara (Transilvania) în 1431, fiind unul dintre cei trei fii legitimi ai lui Vlad al II-lea, voievod al Valahiei. La doar 13 ani, a fost trimis la curtea otomană împreună cu fratele său Radu, ca ostatic sau garanție de supunere. Vlad al II-lea stabilise, de fapt, o alianță cu turcii care l-a costat prietenia regentului Ungariei, Iancu de Hunedoara, de origine valahă. În 1447, acesta din urmă a organizat o ofensivă împotriva lui Vlad cu sprijinul boierilor valahi. Rezultatul a fost moartea voievodului și a fiului său Mircea.
Supărat de pierderea aliatului său din Țara Românească, sultanul otoman Murad l-a declarat pe fiul lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad pretendent la tron. În anul următor, acesta și-a lansat trupele împotriva lui Iancu de Hunedoara, învingându-l în Kosovo. Vlad Țepeș a profitat de acest lucru pentru a prelua tronul Valahiei, dar prima sa perioadă de domnie a fost de scurtă durată, fiind înlăturat de Iancu de Hunedoara în același an, 1448.
Inițial, Vlad Țepeș s-a refugiat la curtea sultanului otoman, în speranța că acesta îl va ajuta să se întoarcă în Țara Românească. Cu toate acestea, înșelat în ambițiile sale, în 1449 a plecat în Moldova, unde avea rude. În anii următori, a intervenit în războaiele interne din Moldova, până când, în 1451, a plecat în Transilvania.
Locuind în orașele germanice din țară, cum ar fi Kronstadt (în prezent Brașov), a încercat să adune sprijin pentru a recâștiga tronul Valahiei. Oportunitatea s-a ivit după cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea în 1453. Văzând amenințarea presantă a otomanilor asupra Ungariei, Iancu de Hunedoara a căutat aliați pentru o confruntare directă cu turcii. Nobilul care se afla pe tronul Valahiei în acel moment a devenit din ce în ce mai pro-turc, iar Iancu de Hunedoara s-a gândit să îl înlocuiască prin rechemarea lui Vlad Țepeș. Acesta din urmă a lăsat deoparte orice resentimente legate de moartea membrilor familiei sale.
Astfel, în 1456 a reușit să recâștige stăpânirea asupra Valahiei. A început atunci cea mai lungă perioadă de domnie, până în 1462, care i-a conferit faima sinistră de care s-a bucurat atât printre contemporanii săi, cât și în rândul posterității.
Această faimă este legată în principal de metodele pe care le-a folosit în război. Deoarece a refuzat să plătească tribut turcilor în 1460, confruntarea armată a devenit inevitabilă, luând nuanțele unei cruciade, la fel de brutală și sângeroasă ca și cele care au avut loc în Țara Sfântă în secolele precedente.
Metodele de luptă
Campania din 1462 oferă un exemplu al metodelor sale. Conform unei legende, ca răspuns la o ofensivă turcească, Vlad Țepeș a traversat Dunărea în țara bulgară, care făcea atunci parte din Imperiul Otoman. La sfârșitul campaniei, el a trimis doi saci plini de urechi, nasuri și capete tăiate regelui maghiar Matia Corvin, însoțiți de o scrisoare în care se spunea: “Am ucis 23.884 de turci și bulgari, fără a-i număra pe cei care au fost arși de vii în casele lor sau pe cei cărora ofițerii noștri le-au tăiat capetele”.
Cu toate acestea, adevărul despre viața și faptele sale este mult mai complex decât această legendă. Vlad Țepeș a fost cunoscut pentru încercarea sa de a combate corupția din timpul domniilor sale. El a luat măsuri drastice pentru a asigura respectarea legilor și a disciplinei în societate, eliminând astfel orice formă de nereguli sau abuzuri. Deși metodele sale au fost uneori violente și extrem de aspre, Vlad Țepeș a reușit să mențină ordinea în țară și să-i protejeze pe cetățeni de invaziile străine.
Nu ducea lipsă de motive pentru a se teme pentru poziția sa. Nobilimea boierească dezertase, refuzând să participe la războiul împotriva turcilor. Coloniștii germani, la rândul lor, au declanșat mai multe revolte. Ca răspuns, ca braț al justiției, voievodul s-a impus cu cruzime, pedepsind aspru trădătorii și reprimând rebeliunile. Execuțiile sadice ale victimelor sale aveau o valoare exemplară și ajutau la impunerea ordinii. Pentru el, frica era un mijloc de a obține supunere.
Severitatea sa a dat naștere la povești precum cana de aur pe care a lăsat-o la fântâna din centrul pieței din Târgoviște pentru ca oamenii să-și potolească setea: atât de mare era teama pe care o inspira guvernatorul, încât nimeni nu a îndrăznit să o fure. Dar pedeapsa asociată cu figura lui Vlad Țepeș este, firește, tragerea în țeapă. Nu a fost invenția sa: istoria sa datează cel puțin din Asiria antică și ar fi fost folosită de mult timp.
În orice caz, sursele relatează că trupurile celor trași în țeapă erau ca un avertisment terifiant. Cel mai cunoscut exemplu este așa-numita pădure a celor trași în țeapă, un loc în care se spune că Vlad ar fi pus să fie tăiați toți copacii pentru a împunge în țeapă mai mult de 20.000 de prizonieri.
Atunci când Mahomed al II-lea a vizitat-o în 1461, a fost îngrozit, mai ales că majoritatea celor trași în țeapă erau otomani.
Vlad Țepeș a fost și el victima politicii și a intrigilor vremii sale. În 1462, conducătorul a fost învins de turci. A petrecut 12 ani ca prizonier în Ungaria, până când și-a recâștigat poziția de moștenitor al tronului Valahiei în 1476. Cel de-al treilea mandat de voievod s-a încheiat când a fost doborât de o ambuscadă turcească, în urma unei conspiraţii boiereşti. Capul său a fost expus la Constantinopol, iar trupul său a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Snagov.
Leave a Comment