Consumul exagerat de cafea nu era bun pentru sănătate și putea fi periculos – acest lucru era deja crezut în secolul al XVI-lea. Dar nu medicii, ci conducătorii otomani promovau acest lucru, ei fiind îngrijorați de efectul nociv pe care băutura îl avea asupra supușilor imperiului. Aceștia își dădeau întâlniri pentru a bea cafea și începeau să discute prea mult despre politică, să se certe în căutarea adevărului, formând chiar societăți secrete dăunătoare statului.
Trebuia să se facă ceva în această privință – dar și experiența combaterii cafelei s-a dovedit a fi amară.
Apariția unei cafenele în Istanbul
Primele experiențe cu prepararea și consumul de cafea sunt asociate de obicei cu Etiopia – dar, de fapt, istoria acestei băuturi datează de secole, rădăcinile sale putând fi urmărite până la grecii antici sau la primele civilizații din Orientul Antic.
În Arabia și în Egipt, decoctul din coji de boabe de cafea uscate (după prăjirea cojilor) era consumat pe scară largă în secolul al XV-lea, iar odată cu toate cuceririle otomane, tradiția a ajuns și în Asia Mică.
Constantinopolul era familiarizat cu cafenelele deschise de greci, dar se crede că prima cafenea care oferea o băutură cu gust necunoscut până atunci a apărut în 1555, când orașul își schimbase deja numele și era Istanbul.
Doi negustori străini – Hakim din Alep și Shams din Damasc – oameni de afaceri întreprinzători – au deschis cafeneaua. Prima cafenea a fost amplasată într-unul dintre cele mai vechi cartiere ale capitalei, Tahtakale.
Localul era foarte aglomerat – la întoarcerea de la moschee sau la sfârșitul unei zile de muncă mulți locuitori din Istanbul se opreau la o cafea pentru a discuta între ei și a juca jocuri de societate. De asemenea, erau servite și dulciuri care făceau cafeaua să aibă un gust și mai bun.
Una după alta, au apărut noi cafenele, mai întâi în Istanbul, apoi în Bursa și Edirne. La sfârșitul secolului, numărul lor se apropia de 600.
Clienții cafenelelor
În cafenele, oamenii vorbeau despre orice.
Mii și mii de oameni, inclusiv cei care știau să mânuiască arme, au fost implicați în conversații despre ceea ce îi interesa. De exemplu, discuțiile despre femei, angajatori lipsiți de scrupule sau negustori necinstiți din piață nu puteau face mare rău imperiului; dar disputele politice – care, în orice moment și în orice stat, se transformau mai devreme sau mai târziu în discuții aprinse – erau deja un fenomen îngrijorător, chiar periculos.
Nu exista o ierarhie în cadrul cafenelelor. Învățații și analfabeții, bogații și săracii, meșteșugarii și comercianții, negustorii străini și janissarii împărțeau același spațiu. Femeilor (și copiilor, bineînțeles) le era interzis accesul în cafenele. Totuși, acest lucru nu a anulat dragostea pentru cafea. Femeile preparau băutura acasă și o consumau în camerele lor sau în hammam.
Între timp, soții lor puteau să discute știrile, să dezbată diverse subiecte, să asculte poeți și muzicieni, să urmărească spectacole de păpuși, să joace jocuri de societate, să fumeze narghilea; unele cafenele au înflorit în ceea ce era considerat un viciu în Imperiul Otoman – se serveau băuturi alcoolice și se fuma opiu. Acesta a fost pretextul pentru închiderea cafenelelor din Istanbul – o măsură care s-a dovedit dură, dar, din păcate, ineficientă.
Lupta pentru închiderea cafenelelor
Titian – Kunsthistorisches Museum Wien Public Domain
Süleyman Magnificul nu era de acord cu cafenelele, iar la sugestia lui Sheikhulislam Ebusuud Efendi, aceste localuri au fost interzise. Oamenii care se întâlneau să bea cafea în cafenele reprezentau un pericol pentru societate.
Interesant este faptul că și în timpul următorului sultan, Selim al II-lea, activitățile cafenelelor din Istanbul au fost interzise. Decrete aspre similare au fost emise și de conducătorii care au urmat, care, la fel ca și predecesorii lor, au crezut pe bună dreptate că în cafenele pot apărea și înflori diverse tendințe democratice, care nu erau compatibile cu ideile de bază ale politicii de stat.
Dar chiar faptul că se interziceau constant cafenelele a arătat ineficiența unor astfel de măsuri: cafenelele nu au dispărut niciodată, iar la un moment dat existau 2000 de localuri care serveau cafea pentru un oraș de 400.000 de locuitori. De obicei, acestea erau clădiri cu un singur etaj, cu tavane înalte. De o parte și de alta se aflau mese, iar în jurul lor bănci acoperite cu perne. Spațiul din mijloc era gol.
Printre vizitatorii cafenelelor se numărau mulți spioni – aceștia erau trimiși să cerceteze ce se întâmplă în oraș, pentru a preveni izbucnirea de revolte și, de asemenea, pentru a studia opinia publică, ceea ce era important pentru o gestionare rațională a orașului și a statului.
Din Imperiul Otoman, cafenelele s-au răspândit în lumea occidentală, mai întâi la Veneția și apoi în alte țări europene.
Leave a Comment